Kity

Ma numesc KITY, sunt o pisicuta si vreau sa va spun povestea mea.

M-am nascut intr-un cotlon al unui bloc din zona Tei in anul 2009. Am numai un an si trei luni dar am avut parte de aventuri pe care nu le au alte pisicute in toata viata lor.

Sunt frumusica: am pete negre pe fond alb si ochi negri.

Pana la o luna am crescut cum am putut, am vrut sa spun ca toate pisicile comunitare: lapte de la mama, mancare cautata prin gunoaie, apa de la ploaie sau de la vreo conducta sparta, somn “furat” deoarece erau multe pericole (caini, sobolani, oameni rautaciosi).

Intr-o zi , plecand cu mama sa cautam mancare am dat peste un grup de copii. Mama cu fratii si surorile mele au reusit sa scape fugind si ascunzandu-se dar pe mine m-au prins si m-au chinuit, unul din ei rupandu-mi codita ( cam 1/3 din lungimea ei). Am reusit cu greu sa scap si m-am ascuns intr-un intrand care ducea la un subsol de casa.

Cand s-a lasat noaptea m-am furisat afara cautand un loc mai bun si ceva de mancare.

Deodata m-am simtit luata pe sus si am vazut cu groaza ca pamantul se indeparteaza de mine. In acelasi timp eram apropiata de fata cuiva, o fata cu par negru, care privindu-ma m-a intrebat:

-Ce faci tu pui mic? Al cui esti? Te-ai pierdut?

Tremuram ingrozita uitandu-ma la fata cu par negru si incercam in felul meu (prin mieunat) sa-i spun sa nu-mi faca rau. Ma prindeam cu gherutele de hainele ei fiindu-mi frica sa nu ma scape sau sa ma arunce pe jos. Cat de teama imi era! Ce poate face o fiinta mica ca mine uneia asa mare ca ea?

Spre surprinderea mea, fata cu par negru m-a mangaiat, a inceput sa ma alinte si mi-a vorbit calm, usor, ca sa nu ma sperie mai tare.

Vazand fata cu par negru ca in jur nu era mama mea, a inteles ca m-am pierdut si sunt a nimanui.

Mangaindu-ma si vorbindu-mi in continuare a intrat cu mine intr-un bloc si m-a dus in casa ei. Cum am intrat in casa am auzit un mieunat: mai avea o pisica, pardon, un motanel pe care il luase de pe stada, cum am aflat mai tarziu. Asa l-am cunoscut pe prietenul si fratele meu, Garfield, un “baietel”alb cu pete portocalii si foarte neastamparat.

La inceput mi-a fost frica sa nu ma bata si doream sa ma ascund dar Garfield m-a mirosit si apoi m-a invatat unde gasesc mancarea, apa si, ciudat, o tava cu ceva ca niste bobite mici in care mi-a atras atentia ca trebuie sa-mi fac nevoile ca sa nu murdaresc casa.

Fata cu par negru m-a spalat , mi-a dat sa mananc, si, a doua zi m-a dus la o clinica veterinara unde am fost intepata (vaccinata ziceau oamenii in haine albe), m-au curatat in urechi deoarece ma mancau foarte tare si s-au uitat la codita mea spunandu-i fetei ca nu mai pot face nimic pentru ea si ca o sa-mi cada partea rupta.

Ne-am intors “acasa”, un loc in care nu aveam nici un motiv sa ma mai tem de pericole, aveam mancare buna, apa curata, eram mangaiata, ingrijita si cel mai important, aveam o prietena in fata cu par negru care mi-a devenit si mamica.

 

Aveam o singura suparare: mi se facea tratament pentru urechiute si asta nu imi placea deloc desi mi-a facut bine si m-am vindecat destul de repede.

Ce viata! Se putea trai oare si asa? Oare va dura?

        

Intr-o zi fata cu par negru a trebuit sa se mute.

Ce se va intampla cu noi? Vom ajunge iar pe strada? Cum ne vom descurca?

Garfield si cu mine eram foarte speriati.

Mamica noastra insa nu ne-a parasit, ne-a luat cu ea la “casa noua”, adica la parintii ei.

Aici am avut parte de alta surpriza: ne-a intampinat la usa un catel mare si furios care latra de zor . Oare unde ne puteam ascunde? Cum sa scapam de pericol?

Dar cand eram mai ingroziti si cautam sa ne ascundem mai bine in bratele mamei am vazut un motan mare, gri, cu blana lunga si doua pisici patate cu negru si portocaliu pe fond alb. Nici unul din acestia nu se sinchiseau de catelul fioros, ba mai mult, una din pisici a inceput sa se frece de picioarele catelului si chiar sa faca tumbe in fata lui.

Imi venea sa-i strig sa se fereasca dar nu mai aveam pic de putere din cauza fricii. Ma uitam ingrozita acum si din pricina acestei pisici asteptandu-ma din clipa in clipa sa fie muscata sau lovita de catel.

Ce minune! Nu numai ca pisica nu a patit nimic dar dupa ce a mirosit-o ( ca si cum ar fi vrut sa ne arate ca nu este rea), si-a apropiat botul de blanitele noastre de parca ar fi vrut sa ne spuna “Bine ati venit! Ma chiama Alma !”

A fost mai greu sa ne imprietenim cu motanul (Rony, un birmanez cu ochi albastri) si cu cele doua pisici Spot ( cea cu tumbele) si Tigres (o sperioasa si jumatate), dar am trecut cu bine de problemele de teritoriu, locuri si oameni noi si ne-am gasit fiecare locul, devenind o familie mare si fericita.

Asa i-am cunoscut pe fratii nostril mai mari care, asa cum aveam sa aflu mai tarziu, erau cu exceptia lui Rony gasiti pe strada ca si noi.

Ca orice pisicute tinere, Garfield si cu mine eram foarte neastamparati, curiosi nevoie mare sa vedem si sa punem labuta si boticul pe tot ce era in jur.

Cat era ziua de lunga nu faceam decat sa mancam, sa ne jucam, sa ne spalam si sa dormim.

Am avut o singura suparare: mi-a cazut partea de codita care-mi fusese rupta (nu m-a durut dar m-a afectat pentru ca nu mai eram asa frumoasa cu codita mai scurta si nici nu mai aveam aceeasi stabilitate cand saream de sus de pe dulapuri).

Aveam o singura restrictie: nu aveam voie sa stam pe balcon (desi vrabiile ne faceau “sac” de pe jardinière) si pe pervazul ferestrelor.

Ca orice pustime, si noi am facut la fel: ce este interzis este cel mai tentant!

Ca urmare, cum prindeam un geam sau usa de la balcon deschise eram primii acolo.

Am fost certati, amenintati, dar tentatia era prea mare!

intr-o zi, in 11 iunie 2010, am prins momentul cand nimeni nu era atent si m-am furisat pe balcon.

Ce fericire! Puteam incerca sa prind una din vrabiile care imi facusera in necaz atata timp!

Am luat pozitia de panda, m-am pregatit si…am cazut de la etajul 3. M-am trezit jos, lovita atat de rau ca nu ma puteam ridica. Imi venea sa strig, sa le spun celor din casa ca sunt acolo jos, ca am nevoie de ajutor, dar imi era atat de rau ca nu puteam scoate nici un sunet!

Am avut totusi noroc ca cei din casa vazand ca nu vin sa mananc au inceput sa ma caute si m-au gasit destul de repede. M-au dus imediat la doctor, mi-au facut poze la coloana si picioare si au spus ca nu am nimic, desi eu nu mai puteam merge caci nu-mi simteam partea din spate a corpului.

Mi-au facut tot felul de teste ca sa vada daca am reflexe pe labutele din spate (din fericire aveam), mi-au facut zile in sir perfuzii ca sa ma alimenteze deoarece nu puteam manca fiind prea speriata, mi-au injectat antibiotic, antiinflamatoare dar totul a fost zadarnic.

Asa a inceput tragedia mea: ma fortau sa mananc ca sa nu mai fie nevoie de perfuzii, nu puteam vorbi, faceam pe mine, nu puteam merge, ma speria orice zgomot. Nu-mi doream decat sa zac, sa ma culc si sa ma trezesc a doua zi ca sunt iar bine, ca alerg si ma joc.

Doctorii mi-au dat sperante: este posibil ca sa mai merg si sa nu mai fac pe mine, dar numai peste cateva luni, chiar un an, daca nu mi se atrofiaza muschii. I s-a spus mamei ca trebuie sa aiba multa rabdare cu mine, sa-mi faca zilnic masaj, sa ma spele si mai ales sa ma iubeasca!

Era oare necesar sa-i spuna asta? Nu, mama ma iubeste oricum, mi-a aratat asta mereu iar acum, la greu, a fost si este alaturi de mine.

Dupa vreo doua luni de la accident, mergand la control, doctorul care ma trata i-a spus mamei ca desi mi-a facut masaj, muschii mei incep sa se atrofieze, ca nu mai sunt sperante sa ma fac bine si ca o sfatuiesc sa-mi curme chinul.

Eram ingrozita! Mama plangea iar eu vroiam sa tip, sa o conving sa nu renunte la mine, sa promit orice pentru o noua sansa la viata! Aveam rani mari la fundulet deoarece nu ma puteam misca decat tarandu-ma, miroseam urat pentru ca faceam pe mine, nu ma mai puteam juca ca celelalte pisicute, nu mai puteam alerga sau sari dar totusi DOREAM SA TRAIESC!

In noaptea care a urmat acestei vesti, mama a adormit plangand iar eu m-am tarat pana langa patul ei si agatandu-ma cu gherutele de la labutele din fata m-am suit in pat langa ea, m-am facut colacel si am asteptat sa se trezeasca ca sa-i spun ca vreau sa traiesc.

Oare cum sa fac asta?

A venit dimineata si eram ingrozita ca nu gasisem inca modul in care sa-i spun ca nu vreau sa mor.

Mama s-a trezit, m-a vazut langa ea si mi-a spus mangaindu-ma: Nu renunt la tine! Vom gasi o solutie ca sa poti merge si sa-ti fac viata suportabila! Vom lupta impreuna!

Intelesese! As fi vrut sa-i ling mainile in semn de recunostinta pentru ceea ce–mi spusese si pentru hotararea ei!

Asa a inceput o noua perioada in viata mea: LUPTA !

Mi-a cumparat chilotei (adica pampers) ca sa-mi protejeze funduletul, ma spala des si-mi pune pudra de antibiotic pe rani, ma alinta, ma rasfata, imi vorbeste duios. Totodata a inceput sa caute pe internet un atelier de proteze pentru a-mi face un carucior cu care sa merg.

Am avut din nou noroc: mama a gasit un suflet nobil si iubitor de animale, un doctor veterinar care ajuta animalele cu probleme ca cea pe care o am si eu, imposibilitatea de a merge!

Asa am capatat “trasurica” mea cu ajutorul careia ma pot plimba iar, un carucior care imi sustine picioarele din spate si pe care il trag dupa mine!

Cu m-am invatat? Destul de usor tinand cont de dorinta mea de a merge. A fost putin dificil la inceput deoarece nu prea intelegeam ce-mi atarna in spate si se tinea de mine oriunde ma duceam. Ca orice incepator in ale condusului am avut si mici accidente, ma loveam de cate un obstacol si ramaneam acolo caci nu stiam cum sa-l ocolesc, ma rasturnam si nu puteam sa ridic carutul (dar cum sunt o mica smechera, ieseam din hamul care ma tinea de carut si fugeam taras pe fundulet pana unde doream), mi-era greu sa mananc si sa beau apa cand eram “inhamata”.

Acum, dupa doua saptamani de “conducere” am inceput sa ma pricep si cred ca voi deveni in curand experta!

Am revenit cat de cat la o viata normala: ranile aproape mi-au disparut, ma cocot in pat si oriunde exista ceva de care ma pot agata cu gherutele de la labutele din fata, cobor singura, merg cu trasurica facand si figuri (ma rasucesc, dau inapoi, alerg, ma culc pe o parte cand obosesc si vreau sa fiu scoasa din ham), torc si chiar alerg dupa muste !

Am revenit cat de cat la o viata normala si chiar pot spune ca sunt o rasfatata, cine mai este spalata de altii (desi de cate ori nu mai am pampers ma spal si singura), masata, alintata, cu profesor personal de gimnastica medicala !

Doctorul cel bun si iubitor de animale vine des sa ma vada cum ma descurc, imi modifica carutul asa incat sa-mi fie mai usor cu el si asteapta sa incep sa-mi misc piciorusele din spate pentru a-mi scoate plasa de protectie si a-mi lasa labutele sa atinga pamantul ca sa incep sa merg singura.

Oare voi reusi sa fac acest lucru? Voi incerca! Voi lupta in continuare!

Cam asta a fost povestea mea pana acum.

Cu bine tuturor !

 

Irina Toncian, fata cu parul negru

13 octombrie 2010